O mie și una de rachete

DKHhRLLUQAAFUtd

De fiecare dată când am scris pe subiecte de pe scena internațională, fie că au fost subiecte din istorie, fie că au fost contemporane, am abordat o analiză  sumară. De data aceasta, însă, voi încerca o analiză mai detaliată, sperând a nu fi plictisitor.

Sunt foarte mișcat și interesat de cum  va escalada criza dintre Phenian și Casa Albă. Samuel Huntington spunea în Clash of Civilizations că „ultima fază a conflictului în epoca modernă este conflictul dintre civilizații”. Interesant, nu?

La un pol avem rasa galbenă, iar la celălalt pol rasa albă. Avem pe de o parte, așa cum chiar ei se autoproclamă, promotorii democrației, stindardul liberalismului, ceea ce, cum ar spune o cunoștință de a mea, este o dovadă de ipocrizie în condițiile în care, în Europa, încă de la Grecia Antică lumea vorbește și studiază democrația. „With all due respect”, cum ar spune americanul, dar asta e realitatea. Pe de altă parte avem ultima garnizoană a vechiului regim comunist, Coreea de Nord. Ok. Recapitulăm. S.U.A v.s Coreea de Nord, democrație versus comunism, rachete contra rachete, sună cunoscut? Lăsați-mă să vă reîmprospătez mintea: Criza Rachetelor din Cuba. Momentul în care lumea a fost cel mai aproape de un al treilea război mondial. Diferența de atunci și acum este dată de lipsa de diplomație a celor două tabere de astăzi. Cei doi șefi de stat au asasinat cea mai mare calitate a unui conducător, calitatea de a fi diplomat.  Expresii ca „Rocketman” sau „Câine fricos” sunt inadmisibile într-o situație de genul. Acum primează alte calități, precum: a fi xenofob, rasisit, populist, needucat. Atunci, în 1962, cei doi șefi de stat aveau o oarecare reținere în a face asemenea declarații, fiind deschis așa numitul, metaforic vorbind, „red telephone”, care era un sistem ce ținea legătura 24/24 între Kremlin și Washington. Oare dacă atunci s-a putut, acum de ce nu s-ar putea evita asemenea declarații publice lipsite de respect și diplomație? În fine. Hai să o luăm pas cu pas.  Facem o scurtă trecere în revistă. De fiecare dată când un republican a fost la conducerea Casei Albe, America a fost implicată fără echivoc într-un conflict. Să fiu cât se poate de realist și obiectiv, nu de fiecare dată, aproape de fiecare dată. Câteva exemple: Eisenhower, Nixon, Reagan, Bush Sr. , Bush Jr., Donald Trump. Deși Kennedy a intrat în conflict, acesta avea de gestionat precedentul eșec al predecesorului său în Golful Porcilor. Cu toate acestea, a ales calea cea mai pașnică, a unei blocade navale, neatacând siturile rachetelor din Cuba. Revenind, să fiu sincer până la capăt, America mereu a intrat în conflicte unde a avut interes, un interes îmbrăcat în diferite valori și libertăți democratice. Kissinger spunea în Diplomația că ” fiecare secol a fost marcat de o putere care a avut puterea, voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem internaținal”. În sec. XVI Franța sub cardinalul Richelieu și noțiunea de stat-națiune, următorii 200 de ani a fost marcați de echilibrul de putere redat de Marea Britanie, în sec. XIX Austria lui Metternich a reconstruit Europa, iar Germania lui Bismarck o demonta, oferind lumiii o nouă formă de diplomație- diplomația unui joc al politicii de forță, jucat cu sânge rece. Secolul al XX- lea aducea o nouă putere în concertul internațional – S.U.A. Toate actele semnate, toate organizațiile născute în sec. XX au un fundament bazat pe idei de politică americană. Eu aș rezuma secolul XX foarte simplu: Politica în trei picioare: Planul Marshall, NATO și  Doctrina Truman. Noua ordine mondială era desenată în jurul Statelor Unite, care, deși îmbrățișau la început de secol un idealism wilsonian, un țel politic care s-a dovedit a fi o utopie prin faptul că o nouă conflagrație a început, politicienii americani au dat dovadă tot timpul de cea mai pură formă de realism politic.  Un raison d’ Etat în cea mai clasică transpunere. Chiar și Trump. Întotdeauna au urmărit creșterea puterii și surclasarea altor entități statale. Dacă ne întoarcem puțin capul către istoria recentă și privim în ansamblu problema, observăm că statul Nord Coreean a rămas singurul teritoriu din zonă  care prezintă interes pentru Statele Unite ale Americii. Însă, este și singurul care îndrăznește să îi confrunte, stârnind orgoliul conducătorului de la Casa Albă. În temeiul capitolului V din Carta ONU, America are tot dreptul de a interveni. Capitolul V prevede faptul că statele pot acționa  în caz că există  amenințări împotriva păcii, încălcări ale păcii sau acte de agresiune Acum, lăsând America și focusându-ne pe Coreea de Nord, este necesar să spunem că nu te poți juca cu rachetele precum te joci cu jucăriile lego. Una este să „te joci” în curtea ta, alta e pe toată strada. Dictatorul coreean nu înțelege că rachetele nu sunt simple artificii, sunt arme de distrugere în masă. Majoritatea, și chiar și eu, considerăm că nu mai are ce să caute la conducerea statului coreean un simbol al comunismului, însă, ce nu ne întrebăm noi este: oare coreenii își doresc cu adevărat acest lucru? Poate ei doresc în continuare să trăiască sub comunism. S-a avut grijă să se distrugă Orientul Mijlociu și au scăpat de sub ochi adevăratul pericol. Democrație, drepturile omului, pace mondială, solidaritate mondială sunt cuvintele pe care le vezi zilnic pe toate canalele de specialitate și în toate sursele de specialitate, dar, oare chiar asta ne-am dorit dacă în 2017, secolul XXI, există pe lângă o Rusie revizionistă pe alocuri, un stat dominat de ideologia comunistă? Un stat în care încă există cultul personalității, lagăre de concentrare, condamnați politici ca fiind dușmani ai sistemului. Oare au fost de vină Statele Unite când au ales să împartă Coreea în anii 40-50? Ce a făcut S.U.A a avut un efect de genul butterfly effect. O bătaie de fluture într-o parte a unui ocean, va cauza un tsunami în cealaltă parte. Paradigmele internaționale s-au modificat. Status-qoul este într-o continuă  schimbare, iar războiul sigur nu se va mai purta cu arma în mână, ci va fi la o singură apăsare de buton.

La final, ne-au rămas o groază de întrebări fără răspuns. Oare vor îndepărta Statele Unite ale Americii regimul comunist din Coreea de Nord? Oare sunt doar vorbe în vânt? De ce China își retrage afacerile bancare din Coreea dacă până acum ceva timp îi sprijinea? Tăcerea Rusiei spune ceva? Este poate doar un teatru ieftin la nivel global? O mulțime de întrebări, la care, noi, cei mici, nu vom știi niciodată răspunsul.

În concluzie, istoria a vrut să ne învețe, dar noi nu am vrut să o ascultăm.

Anunțuri

Un fel de Thatcher a secolului XXI

Mutter Merkel hat noch einmal gewonnen. (Mama Merkel a câștigat din nou.)

angela_merkel_828105Merkel câștigă pentru a 4-a oară funcția de cancelar al Republicii Federale Germania. Germanii nu și-au dorit schimbarea și au rămas „conservatori”. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Dacă înainte de alegeri nimeni nu o mai vedea victorioasă pe Doamna Merkel din cauza greșelilor repetate,  aceasta își revendică pentru a 4-a oară funcția de cancelar. Într-o campanie bazată pe un silenzio stampa în ceea ce privește problema refugiaților, Angela Merkel îl spulberă pe contra-candidatul ei din partea SPD, Martin Schulz. Sincer, mă așteptam la mai mult din partea unui fost președinte al Parlamentului European. Aproape 13% este diferență dintre cei doi potrivit exit-poll-urilor de la ora 20:00. Conform surselor de specialitate, a fost cea mai usturătoare înfrângere a Partidului Social Democrat. Însă, Angela Merkel este cu mult sub rezultatul obținut acum 4 ani. Vom vedea în zilele ce urmează dacă se va aplica „strategia Jamaica” pentru a da guvernarea în următorii patru ani, numită așa datorită faptului că cele trei partide care vor face opoziție, culorile partidelor de fapt, formează steagul Jamaicăi. Îngrijorător este intrarea în Bundestag a AfD, Alternativa pentru Germania, un partid de extremă dreaptă, radical, anti-islamic și populist. Primul partid de extremă dreapta care intră în Parlamentul Germaniei. Lucru care, pentru mine, arată că Europa se află încă sub semnul incertitudinii.  În termeni de realpolitik, cred că Angela Merkel se va folosi de acest mandat pentru „a-și spăla” greșelile de politica externă din precedentul mandat.

Tăcută, inteligentă, hotărâtă și diplomată, Angela Merkel își consolidează prin noul mandat de cancelar longevitatea politică. Personaj politic marcant al secolului XXI,  Angela Merkel a intrat în loja celor mai longevivi cancelari germani alături de Konrad Adenauer, Helmut Kohl, și sigur va scrie pagini bune din viitoarele manuale de istorie. În altă ordine de idei, cu un Brexit la ușă, o Franță tânără, „Motorul Europei” va râmâne pentru încă alți patru ani o femeie, Angela Merkel.

 

Mărul lui Steve

 

steve5

10 ani de Apple.  Cum a trecut timpul, cum a evoluat telefonia mobilă. Parcă ieri vedeam Iphone 2g și mă minunam cum un telefon cu un singur buton putea face atâtea. Astăzi, nu mai există nici acel buton. Una dintre cele mai minunate minți ale lumii revoluționa acum 10 ani tehnologia. Un măr, un buton și un display mare au furat mințile oricărui amator de telefoane.  Jobs a demonstrat de atunci cât de mult contează un design în fața unor performanțe.  A construit cea mai mare companie din lume pe o strategie de reclamă și design, nu pe capacitățile produsului. Asta da afacere!  Pentru că să fim sinceri, Iphone mereu a pus accentul pe design și jumătate din cei care l-au cumpărat nu l-au cumpărat pentru performanțe. L-au cumpărat pentru brand și design. Însă nu despre acest lucru vreau să discut. Scriu articolul acesta pentru că am citit că prezentarea s-a ținut în noul sediu Apple, în amfiteatrul denumit Amfiteatrul Steve Jobs. Nea Steve, toți banii din lume nu v-au ținut în viață, dar ce ai lăsat în urmă, vorba reclamei, de neprețuit. Un nume pe un amfiteatru nu înseamnă nimic, telefonul cel nou ar fi trebuit să fie numit Iphone Jobs.

Acum ceva timp Jobs spunea într-un speech  că s-a inspirat pentru fonturile de la Apple dintr-un curs de caligrafie, în ideea că orice ai făcut în trecut va avea legătura cu ce vei face în viitor. Morala, în viață fă-le pe toate. Nu știi niciodată cum vei revoluția lumea.  A fost mărul la începutul lumii, a fost Iphone la începutul viitorului. Poate de aici și povestea mărului. Cine știe?!?!

Răpciune

wallpaper-1c35ca

Vechii te cunosc de răpciune, noii te cunosc de septembrie. Închizi sezonul estival și ne dai primul semnal să ne scoatem hainele groase. Mulți nu te îndrăgesc. Puțini de apreciază. Mie, unul, îmi induci o anumită stare. Nu e de ieri, de azi, ci demult. Pentru mine reprezinți un nou început. Tu, nu Decembrie. Mereu ai reprezentat borna mea de de calcul a timpului. Spre deosebire de melodie, eu nu vreau mă trezesc când septembrie se sfârșește. Cu tine a început școala, liceul și într-un fel facultatea. Te-am luat fricos de mână în prima zi de grupa mică, și umăr la umăr, obosiți, ne-am pregătit de facultate.  Ai o răcoare anume. Îmi trezești o stare anume. Copil fiind îmi trezeai o stare de amărăciune  amintindu-mi că vara s-a terminat.  „Băet fiind” mă făceai nerăbdător să îmi văd viitorii colegi de liceu sau de facultate, să intru într-un nou mediu și să trăiesc o altă viață. Pentru unii ești începutul frigului și al trimiterii în neființă a naturii. Pentru alții ești amărăciunea de final de vară, iar pentru câțiva ești bucuria unui nou început. Pentru mine ești mai mult. Ești 31 decembrie, ești o amintire și o aspirație. Ești rece și cald, echilibru și fluctuație. Ești nou și vechi. Ești sinonim și antonim, dar cel mai important, ești speranță. Bine ai venit, pentru a 23-a oară, Septembrie!

Game of Thrones

game_of_thrones_by_vencaseitl-d6htakk

Începutul sfârșitului

O sintagmă care se potrivește atât pentru serialul în sine, cât și pentru poveste. Game of Thrones se apropie de sfârșit urmând să mai existe doar un sezon, iar povestea pare să vină cu o luptă pe viață și pe moarte. E drept, încă un an și ceva de așteptare, uităm iar personaje și întrebăm în stângă și în dreapta: „Ăsta cine e?”, „Ce făcea ăsta?”.  Cel puțin eu unul asta fac. Am început să văd serialul când avea de-abia un sezon, iar de atunci am tot uitat când au existat pauzele dintre sezoane.  Să vă spun ce  impresii mi-a lăsat ultimul sezon, în special ultimul episod, și ce întrebări reies pentru următorul sezon. Au lasat-o mai moale cu uciderile în masă și cu moartea persoanjelor pe capete în acest sezon. Majoritatea pesonajelor care au început sezonul, l-au și terminat. Degețel, a.k.a Lord Baelish, a furat-o în sfârșit. Na-ți-o p’asta, fraiere, nu te așteptai să te facă surorile Stark ca în curtea școlii, este?  Cât de cât previzibilă mișcarea celor două surori Stark „pe sub mână”, însă e frumos să nu încerci să pui prea multe întrebări ci să te lași purtat de acțiune. De aceea nu citesc articole sau nu mă uit la clipuri legate de teoriile din GoT. John Snow, alias, după ultimul episod, Aegon, s-a dovedit a fi până la urmă Targaryen. Din nou, știam de teorie, dar nu am vrut să caut, să aflu, ci am lăsat să vină acțiunea de la sine. Oricum era clar că este un Targeryan de când dragonul nu i-a făcut nimic. Al nostru John i-a furat inima reginei Daenerys. Cât de curând va veni și barza. E aici, e aici. Interesant este ce va face Tyrion pentru că nu părea prea fericit după ce a văzut că John, sau Aegon, că acum cică nu mai e John, s-a dus în camera reginei. Presimt ceva tare aici, mai ales că piticul e personajul meu favorit. Ceva tare mai este  și pleacarea lui Jamie Lanister de lângă Cersei. Ori se duce și el și se alătură celeilalte părți și va muri în război, ori o va lucra pe propria soră/nevastă. Nu cred că o va omorî pentru  că are din nou un copil cu ea.  Chiar va fi interesant. Cersei, ce-ai făcut? Ai rămas singură cuc pe Tronul de Fier? Las’ că îți vine și ție rândul, iar până atunci te mai joci de-a vedeta și bodyguard-ul cu „The Mountain”. O altă întrebare care apare la finalul acestui sezon îi are în vizor pe cei doi amorezi: Daenerys și John. Cine va conduce dacă vor câștiga bătălia cu Cersei, John sau Daenerys? După ultimul episod reiese că John este stăpânul de drept al Tronului de Fier, fiind urmaș pe linie paternă în familia Targeryan. El sigur nu va mai conduce Winterfell. Că tot veni vorba de Winterfell, Bran Stark cred că a avut și va avea de acum încolo cel mai important rol. Legătura lui cu Regele Nopții spune multe despre rolul lui în serial. Acum lăsăm oamenii și spunem câte ceva și despre baieții de după zid. E groasă. Au un dragon, au dărâmat și zidul. Cred că asta e bătălia secolului, nu aia dintre McGregor și Mayweather. Totuși, înclin să cred că dragonul îl va recunoaște  pe John, ori o va recunoaște pe Daenerys. Despre Regele Nopții, repet, nu am citit teorii și alte lucruri, cred că vom rămâne muți. Una peste alta, aș fi vrut să văd și eu o confruntare în sezonul acesta. Recunosc, nu am citit nici cărțile și chiar îmi pare rău. Poate în viitorul apropiat.

Cu ce am rămas după sezonul acesta? O poveste de dragoste, un nou Targeryan, o regină singură, o gașcă de băieți puși pe ceartă și cu un dragon în spatele lor. Cât despre „brand-ul” Game of Thrones, ce mai este de spus? Cel mai mediatizat serial. Cel mai bine vândut serial. Cel mai vizionat serial. Cel mai „hackerit” serial. Când se va termina sigur va fi doliu național.  Nu mă înțelegeți greșit. Nu e cel mai bun. Nici măcar dintre serialele făcute de HBO. Westworld și Sopranos…pff…nebunieee! Dacă nu le-ați văzut……ACUM! ! !

 

P.S: Pentru cei care au dat spoilere de-a lungul sezonului, să știți de la mine că nu sunteți mai deștepți, nu, nu….sunteți mai proști. V-am pupat !

Conor Faimosul și Floyd Bani

maxresdefaultAm o vorbă: nu ai treabă, nu te bagi. A, da, când implică 100 de milioane de dolari te mai gândești puțin. Am stat mult timp sâ găsesc o analogie bună pentru această situație. Acum am găsit-o. E ca și cum îl iei pe Michael Jordan și îl pui să joace handbal pe principiul că și în baschet și în handbal îți folosești mâinile, ori să îl iei  pe Usain Bolt în fotbal, că aleargă bine, se mișcă bine…Balon de Aur. Nici nu știu de unde să încep referitor la lupta dintre cei doi luptători. Pe Floyd îl urmăream când era în activitate, iar de ceva vreme îmi place mult McGregor. UFC a crescut ca industrie de când McGregor este acolo. Deși îmi place mult de McGregor, am zis de prima dată de când am vâzut că se vor confrunta că nu va câștiga, dar mă așteptam la mai mult de la el. Ok, ai venit să iei banii și să pleci, dar parcă mergea să arăți și tu ceva. Nu știu, nu a dat nicio lovitură bună, parcă nu avea vlagă. A dat doar un upercut. A obosit repede. A luat treaba în râs. Nu a ținut deloc garda. Mă gândesc că nu voia să riște să nu se trezească cu lumina stinsă, dar tot i-a stins-o Floyd. O singură tactică trebuia să abordeze: să atace. Nu avea nimic de pierdut. Banii îi avea. A avut și câteva ieșiri cu acele lovituri de ciocan, dar, na, e de înțeles, nu poți să iei azi un câine și mâine să îți facă miau. McGregor cred că a venit mai mult să vadă cum e. Cu ce se mănâncă și boxul. Se vedea clar că era constrâns de regulile de box. Cu toate astea,  îl voi urmări și admira în continuare și bravo lui că a avut curaj să lupte într-un sport în care știa și el că nu va avea șanse. A..și…nu s-a luptat cu oricine. Ci cu unu care avea 49 de meciuri, 49 de victorii. Referitor la Floyd. A fost ca un rechin care a  așteptat până a mirosit sânge. Dacă era după el îl  făcea K.O până în runda 5. Acum, cine știe ce era scris în contract. Să nu îl facă K.O, să nu cadă niciunul, naiba știe. Încă știe bătrânul Floyd, iar în dimineața aceasta cred că a boxat doar la 30-40% din capacitatea lui. Foarte bun în ceea ce face și nimic mai mult. Poate și Conor dacă era în UFC în seara aceasta era la fel. La final, dovadă clară că totul a fost doar un spectacol pentru oameni, ca ei sunt de fapt doi atleți  mari care se respectă reciproc. A fost un circ media. Publicitate, contracte, sponsori, markenting etc. S-au îmbrățișat, și-au arătat respectul, au plecat cu banii în buzunar și la revedere. Fiecare la treaba lui. Conor și-a făcut damblaua și s-a răfăit cu americanul, Mayweather a mai făcut rost de niște bani că nu prea mai avea de cheltuială. O rugăminte: încetați să mai spuneți că acum e și rândul lui Floyd să se bată în octagon că asta nu se va întâmpla niciodată. De ce? Nu că n-ar avea curaj, deși în primele 10 secunde pe reguli de MMA ar fi la somn, ci pentru că nu are cine să îi dea atâția bani. Singura șansă a lui McGregor de a câștiga banii de azi era să se bată pe regulile lui Mayweather. Păi pe șortul lui Mayweather era Hublot și pe al lui McGregor era energizantul acela Monster…..despre ce vorbim? În UFC unul dintre sponsorii principali este Reebok, iar în box mai știu eu ce gigant.  Plus vârsta. Însă, după lupta aceasta, nu prea și-a aratat-o. Până una alta, Conor, așteptăm să vedem cum îți aperi centurile în UFC, iar Floyd, spor la cheltuit.

 

P.s: Pro Tv, am înțeles că băieții de la Real Madrid se spală cu Nivea. Gata! Știm! Destul !

Conchistador

sailing-boat-569336_960_720

Ca Robinson Crusoe pe propria-mi insulă de gănduri mă simt câteodată și mă pierd în ele precum un marinar în oceanul albastru. Îmi place să retrăiesc amintiri, să îmi amintesc de persoanele cu care le-am creat, dar mă opresc. Parcă nici nu au fost. Parcă nici nu ne-am văzut. Parcă nici nu au existat. Am multe momente în care îmi amintesc de anumite persoane și un sentiment ciudat mă cuprinde. Este clișeic să o spun, dar parcă a fost un vis care s-a încheiat și acum încerc să mi-l amintesc și oricât aș vrea nu reușesc decât să văd mici secvențe și atât. Simt că au fost doar niște entități cu care am împărțit aceleași gânduri și idei o scurtă sau o lungă perioadă de timp. Un minut sau o oră, o zi sau o săptămână, o lună sau un an. Îmi amintesc de ei, dar totuși nu îi recunosc. Mă întreb: oare ce fac acum? Unde sunt? Sau au fost vreodată? E un sentiment ciudat și oricât aș încerca nu voi reuși să îl explic. Da, e adevărat că timpul a trecut și ne-am dilatat odată cu el. E adevărat că acele gânduri și idei comune au dispărut și acum fiecare este pe propriul drum. Însă, unele lucruri nu vor dispărea niciodată și acelea sunt amintirile. Amintirile unor străini acum, unor prieteni cândva. Poate am fost actori unul pentru altul, dar, totuși, am jucat în aceeași piesă. Poate am fost spectatori unul lângă celălalt, dar, totuși, am văzut aceeași piesă. Cine poate să spună? Nici noi nu mai știm, nici noi nu ne mai cunoaștem. Ne vom revedea cândva pe o altă scenă spunându-ne replicile, iar când cortina va cădea ne vom risipi în întuneric. Pentru că viața ne-a făcut actori, iar timpul grăbiți.

M-am întors din nou în fața lapotului. Am ajuns la țărm, iar până la următoarea aventură prin gânduri am fost doar un actor cu care ați jucat, dar nu l-ați cunoscut. Pe care l-ați citit, dar nu l-ați înțeles.