
De fiecare dată când am scris pe subiecte de pe scena internațională, fie că au fost subiecte din istorie, fie că au fost contemporane, am abordat o analiză sumară. De data aceasta, însă, voi încerca o analiză mai detaliată, sperând a nu fi plictisitor.
Sunt foarte mișcat și interesat de cum va escalada criza dintre Phenian și Casa Albă. Samuel Huntington spunea în Clash of Civilizations că „ultima fază a conflictului în epoca modernă este conflictul dintre civilizații”. Interesant, nu?
La un pol avem rasa galbenă, iar la celălalt pol rasa albă. Avem pe de o parte, așa cum chiar ei se autoproclamă, promotorii democrației, stindardul liberalismului, ceea ce, cum ar spune o cunoștință de a mea, este o dovadă de ipocrizie în condițiile în care, în Europa, încă de la Grecia Antică lumea vorbește și studiază democrația. „With all due respect”, cum ar spune americanul, dar asta e realitatea. Pe de altă parte avem ultima garnizoană a vechiului regim comunist, Coreea de Nord. Ok. Recapitulăm. S.U.A v.s Coreea de Nord, democrație versus comunism, rachete contra rachete, sună cunoscut? Lăsați-mă să vă reîmprospătez mintea: Criza Rachetelor din Cuba. Momentul în care lumea a fost cel mai aproape de un al treilea război mondial. Diferența de atunci și acum este dată de lipsa de diplomație a celor două tabere de astăzi. Cei doi șefi de stat au asasinat cea mai mare calitate a unui conducător, calitatea de a fi diplomat. Expresii ca „Rocketman” sau „Câine fricos” sunt inadmisibile într-o situație de genul. Acum primează alte calități, precum: a fi xenofob, rasisit, populist, needucat. Atunci, în 1962, cei doi șefi de stat aveau o oarecare reținere în a face asemenea declarații, fiind deschis așa numitul, metaforic vorbind, „red telephone”, care era un sistem ce ținea legătura 24/24 între Kremlin și Washington. Oare dacă atunci s-a putut, acum de ce nu s-ar putea evita asemenea declarații publice lipsite de respect și diplomație? În fine. Hai să o luăm pas cu pas. Facem o scurtă trecere în revistă. De fiecare dată când un republican a fost la conducerea Casei Albe, America a fost implicată fără echivoc într-un conflict. Să fiu cât se poate de realist și obiectiv, nu de fiecare dată, aproape de fiecare dată. Câteva exemple: Eisenhower, Nixon, Reagan, Bush Sr. , Bush Jr., Donald Trump. Deși Kennedy a intrat în conflict, acesta avea de gestionat precedentul eșec al predecesorului său în Golful Porcilor. Cu toate acestea, a ales calea cea mai pașnică, a unei blocade navale, neatacând siturile rachetelor din Cuba. Revenind, să fiu sincer până la capăt, America mereu a intrat în conflicte unde a avut interes, un interes îmbrăcat în diferite valori și libertăți democratice. Kissinger spunea în Diplomația că ” fiecare secol a fost marcat de o putere care a avut puterea, voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem internaținal”. În sec. XVI Franța sub cardinalul Richelieu și noțiunea de stat-națiune, următorii 200 de ani a fost marcați de echilibrul de putere redat de Marea Britanie, în sec. XIX Austria lui Metternich a reconstruit Europa, iar Germania lui Bismarck o demonta, oferind lumiii o nouă formă de diplomație- diplomația unui joc al politicii de forță, jucat cu sânge rece. Secolul al XX- lea aducea o nouă putere în concertul internațional – S.U.A. Toate actele semnate, toate organizațiile născute în sec. XX au un fundament bazat pe idei de politică americană. Eu aș rezuma secolul XX foarte simplu: Politica în trei picioare: Planul Marshall, NATO și Doctrina Truman. Noua ordine mondială era desenată în jurul Statelor Unite, care, deși îmbrățișau la început de secol un idealism wilsonian, un țel politic care s-a dovedit a fi o utopie prin faptul că o nouă conflagrație a început, politicienii americani au dat dovadă tot timpul de cea mai pură formă de realism politic. Un raison d’ Etat în cea mai clasică transpunere. Chiar și Trump. Întotdeauna au urmărit creșterea puterii și surclasarea altor entități statale. Dacă ne întoarcem puțin capul către istoria recentă și privim în ansamblu problema, observăm că statul Nord Coreean a rămas singurul teritoriu din zonă care prezintă interes pentru Statele Unite ale Americii. Însă, este și singurul care îndrăznește să îi confrunte, stârnind orgoliul conducătorului de la Casa Albă. În temeiul capitolului V din Carta ONU, America are tot dreptul de a interveni. Capitolul V prevede faptul că statele pot acționa în caz că există amenințări împotriva păcii, încălcări ale păcii sau acte de agresiune Acum, lăsând America și focusându-ne pe Coreea de Nord, este necesar să spunem că nu te poți juca cu rachetele precum te joci cu jucăriile lego. Una este să „te joci” în curtea ta, alta e pe toată strada. Dictatorul coreean nu înțelege că rachetele nu sunt simple artificii, sunt arme de distrugere în masă. Majoritatea, și chiar și eu, considerăm că nu mai are ce să caute la conducerea statului coreean un simbol al comunismului, însă, ce nu ne întrebăm noi este: oare coreenii își doresc cu adevărat acest lucru? Poate ei doresc în continuare să trăiască sub comunism. S-a avut grijă să se distrugă Orientul Mijlociu și au scăpat de sub ochi adevăratul pericol. Democrație, drepturile omului, pace mondială, solidaritate mondială sunt cuvintele pe care le vezi zilnic pe toate canalele de specialitate și în toate sursele de specialitate, dar, oare chiar asta ne-am dorit dacă în 2017, secolul XXI, există pe lângă o Rusie revizionistă pe alocuri, un stat dominat de ideologia comunistă? Un stat în care încă există cultul personalității, lagăre de concentrare, condamnați politici ca fiind dușmani ai sistemului. Oare au fost de vină Statele Unite când au ales să împartă Coreea în anii 40-50? Ce a făcut S.U.A a avut un efect de genul butterfly effect. O bătaie de fluture într-o parte a unui ocean, va cauza un tsunami în cealaltă parte. Paradigmele internaționale s-au modificat. Status-qoul este într-o continuă schimbare, iar războiul sigur nu se va mai purta cu arma în mână, ci va fi la o singură apăsare de buton.
La final, ne-au rămas o groază de întrebări fără răspuns. Oare vor îndepărta Statele Unite ale Americii regimul comunist din Coreea de Nord? Oare sunt doar vorbe în vânt? De ce China își retrage afacerile bancare din Coreea dacă până acum ceva timp îi sprijinea? Tăcerea Rusiei spune ceva? Este poate doar un teatru ieftin la nivel global? O mulțime de întrebări, la care, noi, cei mici, nu vom știi niciodată răspunsul.
În concluzie, istoria a vrut să ne învețe, dar noi nu am vrut să o ascultăm.